Sebastian Domozină

Ultima legatura cu viata
(11 octombrie 1997)

Vorbele sunt putine, sarace si amare. Un nod urca incet, dar sigur si-mi acopera la timp vaietul, strigatul de durere cand realizez ce s-a intamplat. Lacrimile sunt singura consolare, singura alinare, singura mangaiere in fata fatalitatii. Vineri, destinul a dat ultima oara legatura in direct "la Craiova, lui Sebastian Domozina".
L-am numit "Sufletul Universitatii Craiova", "Spiritul Campioanei unei mari iubiri", "Decanul ziaristilor sportivi craioveni", "Seniorul presei oltene". Dar, mai simplu, cei care l-au iubit si pretuit i-au spus "nea Sabi". 33 de ani in slujba profesiei de ziarist, de comentator sportiv. O viata de om pusa in slujba unei mistuitoare iubiri pentru fotbal, pentru Craiova. Incet si dureros de adevarat, gandul ca nu mai este, ca nu-l vom mai auzi niciodata, ne sparge inimile si ne goleste sufletele.
Ne-a dus la Leeds si a izbandit pe teren o data cu echipa, ne-a dus la Kaiserslautern si a fost rapus de necinstea unui arbitru, reinviind la golurile lui Crisan si Geolgau, ne-a dus apoi la Lisabona si si-a aparat echipa impreuna cu Lung, Stefanescu, Camataru si ceilalti, a murit apoi o data cu visul Craiovei Maxima de a juca finala Cupei UEFA, a murit de mana lui Filipovici si de bara lui Crisan. A inviat, asa cum a inviat Craiova de fiecare data.
A fost Himalaya presei din Craiova - dincolo de rautati, dincolo de jocuri meschine, dincolo de tabere, dincolo de dusmani. A fost si va fi acel varf semet catre care s-au uitat generatii intregi de boboci ai mass-mediei sportive. A fost si va ramane ceea ce si-a dorit intotdeauna cel mai mult - simbolul fair-play-ului, simbolului Olteniei, simbolul Universitatii Craiova. A ars pentru sport pana la capat. Dincolo de negura momentului ramane lumina alba, calda si nepieritoare a sufletului sau mare. Ramai cu bine, nea Sabi! Ramai cu noi, vesnic in inimile noastre!
"Gooooolllll, gooooolllll, extraordinar, Universitatea!" Acesta a fost glasul nepieritor al celui mai iubit dintre comentatori. Acesta a fost si va ramane Sebastian Domozina, transmitand in continuare de pe stadionul "Central" din Craiova. Transmitand iubire, admiratie si pretuire pentru fotbal, pentru Universitatea Craiova.
Odihna usoara, nea Sabi!
(Laurentiu Padeanu)

Vocea Olteniei
(6 octombrie 2001)

Ieri am vazut pe TVR 1 un reportaj despre cel care a fost ani buni sufletul Baniei fotbalistice si nu numai, omul de radio, lume si televiziune, Sebastian Domozina. Ne-a lipsit in toti acesti ani - s-au petrecut patru ani de cind a plecat sa se odihneasca putin - si nu ne-am dat seama. Am simtit tot timpul ca ne-a lipsit ceva si nu stiam ce. Fiecare dintre noi, doar gindindu-ne la el, ii auzim vocea inconfundabila. Pentru cei care nu l-au cunoscut indeaproape sau nu i-au fost prieteni, Sebastian Domozina traieste prin vocea sa pentru ca ea a fost si va ramine vocea sufletului sau. Ne e dor de Domozina, ne e dor mai ales atunci cind vedem neimplinirile "Stiintei", echipa careia i s-a dedicat intru totul. In documentarul de care vorbeam la inceputul articolului, un prieten spunea ca Sebastian Domozina a iubit aceasta echipa mai mult decit si-a iubit familia. Constatam astazi, la patru ani de la disparitia sa fizica dintre noi, ca n-a fost nimeni vrednic de mostenirea sa. Ca dragostea sa fata de Universitatea Craiova ramine un testament de care nu "beneficiaza" nimeni. Iubirea echipei noastre de fotbal a devenit dupa plecarea lui Domozina o povara din ce in ce mai greu de dus. As indrazni sa spun ca "Stiinta" e o cruce pe care o duc toti oltenii care poarta in inima "Campioana unei mari iubiri". Ne e dor de Sebastian Domozina si, din nefericire, asistam neputinciosi la destramarea unui spirit care a insemnat foarte mult in viata fiecaruia dintre noi. Ne sta la indemina ca, din cind in cind, sa rotim un buton imaginar si sa auzim vocea lui Sebastian Domozina. Nu cred ca exista pomenire mai frumoasa a celui care va ramine intotdeauna pentru noi "Vocea Olteniei".
(Marius Tuca)