Adrian Păunescu

"N-am fost atât de bucuros niciodată!"
(Interviu realizat in 2002)

Reporter: Au trecut repede cei 19 ani de când Universitatea cucerea Europa?
Adrian Păunescu: În acesti 19 ani s-au petrecut toate cele care ar putea încăpea în 19 veacuri. Au înflorit si au căzut regimuri politice. S-au ridicat la viată nou-născuti care au căpătat constiinta de sine si au murit actori principali ai scenei de atunci. Tot în acest timp, Universitatea Craiova, care era una dintre cele mai puternice echipe europene, a murit si a înviat si ea, a murit si a devenit obiect de negot mărunt. Si-i dorim să învieze definitiv.
Rep.: Reprezentau atunci "alb-albastrii" o stare de spirit?
A.P.: În acei ani, a iubi (si, cum e cazul meu, a sprijini) Universitatea Craiova însemna într-adevăr o stare de spirit, un risc si o formă conspirativă de a sluji libertatea. Rapid Bucuresti si Universitatea Craiova reprezentau numele optiunilor civile opuse implicit dictatului, raptului si ordinului militar, opuse terorii si santajului. Ura împotriva Militiei si Securitătii era atât de mare, încât Kaiserslautern nu mai putea iesi din hotelul Jiul, pentru că purta tricouri alb-rosii, ca Dinamo.

Nu s-a răspuns la provocări
Rep.: Putea începe Revolutia în Craiova, pe 16 martie 1983?
A.P.: Mi-e greu să cred că o revolutie ar putea începe de la o bucurie. În 16 martie 1983, la Craiova, oamenii îsi interziseseră sau măcar îsi amânaseră amintirile negative. Ei se bucurau violent. Dar dacă, în locul meu, ar fi fost un instigator de vocatie, un doritor de sacrificii populare pe altarul revolutiei, sigur că el ar fi transformat impedimentul creat mie de autorităti, de a opri curentul electric în hotel, într-un pretext pentru a arunca în aer totul. Sau într-o încercare de explozie. Eu, însă, reafirm si acum, aici, că am făcut tot ce am făcut cu bună credintă si cu dorinta unei reale evolutii, nu a unei sângeroase revolutii.
Rep.: Care au fost reactiile autoritătilor, la actiunea dumneavoastră de atunci?
A.P.: Reactiile autoritătilor au fost ca în întrebarea dumneavoastră numărul trei. Ele vedeau sâmburele revolutiei peste tot, desi, în 1983, motivatia unei asemenea actiuni era mult mai mică decât în 1989. Cum prin reglementările de atunci eu nu puteam organiza un spectacol public fără aprobarea autoritătilor, i-am căutat pe toti cei care ar fi putut da o asemenea aprobare, primarul, secretarul cu propaganda, prim-secretarul. Am sunat si la Bucuresti, să spun că zeci de mii de oameni scandează cu hotărâre, în Valea Vlăicii: "Păunescu - Flacăra / Cântă pentru Craiova!". Dar n-am găsit pe nimeni. De fapt, nimeni nu a vrut să se implice în această actiune riscantă. Câteva zeci de entuziasti năvăliseră în holul hotelului si tabloul cu chei de la receptie se prăbusise, amestecându-le. Nu se mai putea intra nici în propria cameră, pentru că nu se găsea cheia, în maldărul fără logică de pe podea. Asa cum subliniam mai sus, se întrerupsese curentul electric, cred că în toată Valea Vlăicii. Nu stiam ce să fac. Aflat acolo si întâlnit de mine pe un coridor întunecos, fostul consul al României la Washington, N. Irinoiu, ofiter superior de securitate externă care, probabil, se ocupa de plecarea nemtilor, blocati de bucuria si furia populară în hotel, mi-a zis în treacăt: "Adriane, dă drumul la Cenaclu, tu nu vezi ce e afară?". Iar eu l-am întrebat: "Dar pot să spun, când m-or întreba, că matale mi-ai cerut-o?". La care dinamicul general mi-a răspuns: "Treaba ta, eu n-am să recunosc niciodată asta. Dar tu ar fi bine să o faci". Si am făcut-o.

S-a cântat ore în sir fără microfon
Am iesit la geamul unei camere de la etajul I, cred că 107, si fără microfon (pentru că nu era curent), tinându-mă de un stâlp al ferestrei, m-am adresat, dacă asa ceva mai poate fi crezut astăzi, miilor si miilor de colindători care continuau să strige: "Păunescu - Flacăra / Cântă pentru Craiova!", cerându-le să facă liniste, ca să ne auzim. Culmea e că au si făcut. Am cântat cu colegii mei din "Cenaclul Flacăra", aproape o oră, fără amplificare, după ce le-am cerut oltenilor din fata hotelului Jiul să-i elibereze pe fotbalistii germani, captivi în camerele lor, si am cântat "O sansă păcii", conducându-i pe nemti spre autobuz. La un moment dat s-a dat, probabil, aprobarea pentru curentul electric. Am început să folosim microfoanele. Atmosfera era inimaginabilă. Dar din penumbra odăii a apărut un tip cu cozorocul sepcii pe ochi, în care l-am cunoscut cu greu pe primul secretar Ion Radu. El mi-a spus în soaptă: "Adriane, termină repede, termină repede, că a iesit scandal". Nu întelegeam. Ion Radu a avut curajul să se aplece la urechea mea si mi-a soptit: "M-a sunat Tovarăsul si mi-a spus să-i dau telefon când se termină Marea Adunare Populară de la Craiova". N-am putut promite că termin, întrucât lumea abia se încălzise, si l-am rugat să spună dânsul oamenilor că ni se cere să oprim spectacolul. N-a vrut si a plecat acceptând compromisul: termină cât poti de repede! Au urmat reprosuri, critici, întăriri ale cenzurii si filajului în jurul meu. Dar evenimentul fusese creat si nimeni nu-l mai poate scoate din istoria Craiovei si a Cenaclului.
La meciul următor, cu Benfica, s-au luat măsuri ca nebunia de la Jiul să nu se mai repete si oamenii au fost îndrumati către stadionul "Tineretului", unde am trecut prin alte peripetii si unde am fost supus altor provocări. Dar, despre ele, nu voi vorbi acum.

Fericire fără margini
Rep.: Cum se vedea Craiova de la Jiul, când o mare de oameni cânta victoria?
A.P.: De pe pervazul ferestrei, Craiova si oaspetii ei de pretutindeni arătau ca în putine alte momente ale istoriei noastre recente. O parte din poporul român, la înăltimea unei fericiri instantanee si care-si căuta cuvintele care să exprime acea fericire! Nici eu n-am fost asa bucuros, probabil, niciodată.
Rep.: Vom mai trăi vreodată asemenea clipe mărete?
A.P.: E greu de anticipat, dar e cinstit să ni le dorim. Dincolo de aspectele punctuale ale evenimentului, cred că ar trebui să retinem esentialul: selectia corectă a valorilor si încurajarea lor, chiar în conditiile unei societăti egalitariste, reprezintă singura solutie pentru prosperitatea, reprezentarea si fericirea acelei comunităti. Toti românii se simteau reprezentati, atunci, de Universitatea Craiova! Dar politica de descoperire a valorilor, care se făcea atunci la noi, la Craiova, politica de investitii pentru cei tineri si talentati, cu facultatea care li se dădea în schimbul performantelor sportive, cu păstrarea valorilor acasă (chiar în mod exagerat si adesea, anticompetitional) reprezintă, iată, fapte irepetabile în conditiile de astăzi. Trebuie descoperite sau inventate mijloacele contemporane de captare a energiilor din popor si de punere a lor în relief, de transformare a lor în surse de bucurie pentru toti.
Universitatea Craiova este un miracol care ne mustră si ne obligă.